Cand nu mai stii incotro sa o apuci…

De o ora ma gandesc daca sa scriu sau nu despre asta pe blog, in aceasta casuta virtuala a mea, in care ne intalnim mai des, mai rar, in functie de dispozitia mea si a timpului vostru. Nu mi-am dorit niciodata sa transform acest blog intr-un jurnal personal spre foarte personal, iar asta deoarece am cateva principii peste care nu pot trece. Daca as fi facut asta, atunci cu singuranta n-am mai fi avut ce povesti in viata reala, right? Nu-mi place sa ma ascund, sa ma tem de ceea ce gandesc, uneori, dar simt ca anumite lucruri n-ar trebui expuse-n lumea online.

Si totusi.. Astazi este unul din acele rare momente in care trebuie sa fac asta. Sa-mi incalc principiul si sa incerc sa ma descarc, cumva, aici, cu speranta ca astfel voi gasi raspunsul intrebarilor care ma macina zi de zi, in ultimele doua luni.

Povestea ar incepe in urma cu doi ani si jumatate, cand mi-am impachetat toate lucrurile de-o viata intr-o valiza plina si-asa cu mii de vise, si-am pornit spre alte meleaguri, altele decat cele in care am crescut, in care aveam sa dau de o alta limba fata de cea cu care am fost obisnuita in 19 ani de viata. Si acum imi amintesc acea zi, acea calduroasa si sufocanta zi, in care m-am suit in autocarul ce ducea spre Belgia. Drumul a fost lung si anevoios, ca de fiecare data, dar am rezistat cu brio, datorita dorintelor si viselor ce-si facusera culcus in sufletul meu. Aveam atatea planuri, atatea idei, eram peste masura de entuziasmata si fericita ca viata mea va capata alt sens si ca va fi mai plina de invataturi ca niciodata. Stiam ce aveam de facut, ma informasem dinainte, de pe site-urile belgiene, de pe forumuri si din articolele altor visatori ca si mine, despre ce ar trebui sa fac mai departe si unde ar trebui sa merg pentru a incepe sa studiez ceea ce-mi placea la momentul respectiv.

Aveam in plan sa-mi iau un an liber, de vacanta, cum ar veni, adica sa nu incep niciun curs in urmatoarele luni, pana cand nu-mi puneam engleza la punct. Aveam in plan sa lucrez, mult si bine, ca sa strang bani pentru studii, dar si pentru dorintele incoltite-n suflet. Multe aveam in plan, pana la urma, dar daca ma intrebati ce-am reusit sa duc la capat, n-as putea sa va raspund.

Prima dezamagire a venit in momentul in care, luand legatura cu un consilier in educatie din orasul in care ajunsesem sa locuiesc, am aflat ca nu pot invata in engleza mai nimic, pe meleagurile prin care ajunsesem. La vremea aceea eram obsedata de comunicare si relatii publice, citeam tot ce apucam despre asta, eram atenta la campaniile desfasurate online de cele mai mari agentii de PR din tara, incepusem sa ma “imbolnavesc” de social media si sa devin tot mai indragostita de acel domeniu. Eram sigura ca asta ma va face fericita, mai ales ca era un domeniu plin de creativitate si aventura.

Indragosteala asta n-a tinut mult, caci dupa ce am aflat ca nu pot sa-mi urmez visul decat la o scoala care costa inimaginabil de mult, atat pentru mine, cat si pentru mama, am zis s-o iau de la capat si sa invat totusi limba lor, sau ma rog, una din ele, ca sa pot sa-mi duc unul din planuri pana la capat. Credeam ca va fi simplu, ca intr-un an voi da gata limba aceea incalcita si ca-n urmatorul an universitar ma voi afla si eu printre studentii belgieni, cu inima plina de emotii si entuziasm. Credeam ca, daca voi invata pe de rost, tot ceea ce va fi de invatat, n-o sa ma mai opreasca nimic din drumul meu si ca ma voi descurca in orice situatie imi va iesi in cale.

Dar vedeti voi, viata bate filmul, asa ca, in lunile dupa inceperea cursurilor de olandeza, entuziasmul mi-a mai pierit, cand am vazut cu ce limba ma confrunt si am inceput sa ma indoiesc de capul ce-l port pe umeri. Mi-am dat seama ca pentru limba aleasa am nevoie de mult mai mult timp ca sa o inteleg si sa ajung sa gandesc tot mai des in ea. Nu zic, drumul pana atunci fusese minunat, mi-am dat seama cat de placut si frumos este sa incepi ceva de la zero, sa simti adrenalina aceea-n sange si sa merg cu drag la scoala de limba. Am cunoscut o multime de oameni, oameni din toate colturile pamantului, oameni cu aceleasi visuri si sperante ca si mine, de a-si gasi locul si linistea, intr-o tara mai civilizata, intr-o atmosfera mai pasnica decat cea cu care fuseseram obisnuiti inainte. Era o provocare pentru noi toti, sa conversam in olandeza si sa invatam sa ne descoperim, in timp ce gurile noastre scoteau niste sunete extrem de ciudate.

Totusi, dupa un an si inca putin, am reusit sa ajung la nivelul B2 si sa ma pregatesc pentru studiile in Belgia. Am luat toate scolile la rand, am citit tot ce era de gasit prin ele, despre cursurile care ma atrageau si incercam sa fac un top al preferintelor, sa am o alternativa, in cazul in care ma razgandesc pe parcurs. Incepusem sa ma gandesc serios sa devin traducator, sa invat cat mai multe limbi straine si sa fiu capabila sa ma descurc singura in viata. Apoi m-am razgandit, cand mi-am dat seama ca poate asta ar fi mult prea mult pentru mine si ca nu m-as mai simti in stare sa invat gramatica si accentele unor limbi necunoscute. Comunicarea si relatiile publice iesisera de mult din plan, iar asta tot din cauza limbii olandeze, caci mi se cerea un nivel de olandeza aproape perfect, fapt pentru care nu m-am mai simtit in stare sa continui in aceeasi directie. Apoi, intr-o zi, am zis ca poate turismul e calea mea, ca tot imi place sa umblu prin lume si mi s-ar permite sa lucrez din orice tara as alege sa locuiesc. Dar m-am razgandit inca o data, iar asta deoarece gasisem cursul ce m-ar fi putut duce spre jobul de vis, un job care mi-ar fi permis sa lucrez de oriunde, de acasa, de pe canapea, din oras, din Belgia, din orice tara mi-as fi dorit. Ma gandeam ca gata, asta-i drumul meu, ca se castiga enorm in domeniu, iar daca ma tin de treaba si bag la scufita tot ce mi se cere, o sa fie bine. Ah, ce vis frumos..

Recunosc, am incercat si m-am inscris la IMD, adica Interactive Multimedia Design, un curs  ce parea a fi de vis, la momentul respectiv. Din ce citisem despre el, despre materiile continute, reiesea ca engleza se foloseste mult mai intens decat olandeza, adica n-as fi avut de ce sa-mi fac griji, caci cu putin dintr-o limba, cu ceva din cealalta, as fi inteles eu tot ce era de inteles. Sau, ma rog, asta credeam eu atunci.

Incepusem si scoala, mi-am achizitionat si-un nou laptop, m-am inarmat cu mult curaj si-am pornit, zi de zi, spre acel nou oras, spre acea noua lume.. Credeam c-o sa fie perfect, c-o sa ma acomodez imediat, ca o sa intalnesc o multime de straini, ca si mine, si ca o voi scoate cumva la capat. Deja ma gandeam ca poate, dupa primul an, as putea lucra de acasa, punand in practica tot ceea ce as fi invatat pana la acel moment si-as fi reusit sa-mi mai achit din datoriile catre mama, facute pentru a invata limba olandeza, dar si pentru cheltuielile cursurilor pe care le urmam la momentul respectiv.

A trecut o saptamana, au trecut doua, au trecut doua luni, au trecut trei, iar eu inca nu simteam ca mi-am gasit locul. Zi de zi, in drum spre casa, ma intrebam cat de mult imi place ceea ce fac, daca am inteles bine ce s-a predat la scoala sau ma ingrijoram ca n-aveam cum sa-mi fac temele pentru acasa, cand eu abia intelegeam despre ce e vorba. Am luat legatura cu fosta mea consiliera, mai mult sa-i dau vesti proaste, decat bune, dar si sa-i ascult sfaturile si sa incerc sa invat ceva din experienta ei. Mi-a spus ca e normal sa fie greu, la inceput, e normal sa nu inteleg tot, e normal sa simt ca nu-mi gasesc locul, dar daca exista pasiune si dedicare, atunci sigur o voi scoate cumva la capat. Totusi, din ce experimentasem pana atunci, mi-am dat seama ca ma aflu pe drumul gresit si ca nu ma regaseam in mai nimic, din tot ceea ce mi s-a predat pana atunci. Poate ca-mi si iesisem putin din ritm si volumul de studiu mi se parea peste puterile mele, dar am incercat, cel putin. Mi-am dat silinta sa asist la primele mele examene serioase, sa incep sa lucrez singura in programele creative si sa ma concentrez pe ceea ce gasesc placut si nu invers.

Poate ca acum v-ati fi asteptat la un final fericit, dar cred c-am sa va dezamagesc putin, asa cum m-am dezamagit si pe mine si (poate) pe cei din jurul meu. Am renuntat, dupa trei luni, la cursurile incepute, cand am vazut ca eram tot mai stresata si nu reuseam sa inteleg sau sa gasesc vreo logica in ceea ce mi se preda. Credeam (la inceput) ca n-o sa ma confrunt cu probleme, daca se incepe de la zero, dar m-am inselat, m-am inselat amarnic. Am pus in balanta tot ceea ce facusem in ultimele luni si cat de mult simteam ca m-as fi dedicat in viitor acelor cursuri si n-a iesit pe plus mai nimic. Recunosc, m-am gandit ca o sa tocesc, ca o sa mananc programare la micul dejun, ca o sa o inteleg, pana la urma, dar si ca totul ar fi meritat, in viitor, daca as fi avut un salariu cu care as fi putut sa o scap pe mama de griji si sa inceapa si ea sa-si traieasca viata, asa cum merita.

Am gresit, am pus banii in fata, am pus tocitul in fata, am pus presiunea in fata si-am uitat de mine si de locul in care ma aflu. Am renuntat si-am inceput sa caut alternative, sa gasesc un curs pe masura dorintelor mele, dar si un loc de munca, pentru a capata, din timp, experienta, si pentru a putea trece in CV, o slujba legala si cinstita. Am cautat si-am cautat, pana cand, dupa ce am ajuns iarasi sa nu mai dorm cu noptile, din pricina stresului la care eram supusa, am gasit o scoala care ma atragea. M-am intors, putin, de unde am plecat, dar am simtit ca poate asta-mi e drumul, ca lumea restaurantelor, a firmelor de catering, a hotelurilor, a centrelor de relaxare, este exact lumea pentru care eram facuta. Mi-am zis ca daca-i vorba de mancare, e imposibil sa nu-mi placa si ca dupa ce voi termina acel curs, imi voi putea deschide propria afacere sau ca voi lucra exact in domeniul de care inima mea se simtea cel mai atrasa.

Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple. Pachetul cursului cuprinde doar materii teoretice, toate legate de mancare, bautura, ingrijirea hotelurilor, putina comunicare, ceva economie, mai multa contabilitate si, in general, mai toate materiile ce tin de managementul hotelului si al cateringului.

Astazi a fost ziua in care m-am prezentat cu un bagaj de vise si planuri intr-o mapa verde bine stransa la piept, in fata scolii unde as putea sa urmez cursul despre care va vorbeam mai sus. Am fost acolo pentru a cere mai multe informatii despre el, despre profesori, despre materii, despre stagiile de practica si despre facilitatile pentru straini, in general. Credeam ca voi gasi raspuns pentru toate intrebarile din minte, dar n-a fost asa. Credeam ca voi pleca de acolo peste masura de entuziasmata si ca voi fi convinsa ca din februarie ma voi duce cu drag la acea scoala. Credeam… multe. De fapt, ma sperie multe.

Asta e momentul in care nu stiu incotro sa o apuc. Momentul in care nu stiu ce imi place, nu stiu ce as vrea sa fac mai departe, nu stiu daca ma voi descurca, in viitor, cu incalcita limba, abia asternuta-n sertarele creierului. Mi-e frica, mi-e frica de tot, mi-e frica de contabilitate, de economie, de teorie, in general, de tocit, de forma asta de invatare, dobandita-n scoala facuta in Romania. Nu stiu care-mi mai sunt talentele, nu stiu directia in care ar trebui sa o iau, cand limba inca-mi pune piedici in drum si nu ma lasa sa ma simt in largul meu cu ea. Caci da, nu simt ca stapanesc olandeza asa cum o spun diplomele obtinute in cadrul celui mai vestit curs de limba din Flandra. Nu simt ca ma pot descurca in orice situatie, desi citesc zilnic ziarele, carti, iar radio-ul flamand e cel care-mi da “buna dimineata”. Ma depasesc, pur si simplu, toate incurcaturile astea ciudate, caci mi-au luat din curaj si incredere, aceste doua calitati pe care le consideram a fi cele mai de pret atuuri ale mele.

Asa ca apelez la voi. Apelez la experienta voastra de viata, dobandita pana acum. Apelez la voi si la cunostintele voastre… Help?

Au trecut pe aici:↓

Lc Raluca Ioana imperfect woman Andra :) Bia Ioana Mihaela Oana Irina Alina Cati Orjen Cati Raluca Marie Wolfski Sinziana Mo Mischievous Giraffe Ioana Oana's Books Ana G. Anca rosu vertical arakelian Diana Raluca Margeluta