Dorurile mele (1)

Dupa citirea pe nerasuflate al noului numar al revistei “Pasi spre Eden“, a Inei Todoran ( lifestyleblog.ro), m-au cuprins dorurile, amintirile.

O simpla si frumoasa poza din aceasta revista a declansat in mine o multime de sentimente si trairi. Mi-a adus aminte de bucati din copilaria petrecuta la tara, de pamanturile intinse si mirosul de fan ce domnea pretutindeni. Mi s-a facut dor de liniste, de fosnetul livezii, de pace si caldura. Mi-am amintit de bunici si strabunici, de obiceiuri, de mancarea facuta in cuptorul “de vara”, alimentat cu coceni de porumb. Si ce gust avea mancarea! Mamaliga, ciorba cu bors, turtele…toate cu un gust inconfundabil.

Seri mai linistite si limpezi ca la tara n-am mai apucat sa traiesc nicaieri. Sa adormi cu muzica greierilor pe fundal, sa mai auzi un latrat indepartat in miez de noapte.. Doamne, cat dor!

Abia acum am realizat cat de artificial traim, in ce lume ne-naturala… Imi amintesc ca lumina becului o vedeam la tara numai in zilele ploioase, cand era prea intuneric ca sa-ti mai vezi sufletul, fata de acum, cand in miezul zilei nu iti poti da seama cat e ceasul, daca nu aprinzi un bec, doua.. Sa nu mai spun de frica de a umbla prin casa fara lumina, chiar daca ne zarim cararea, fiindu-ne frica sa nu ne impiedicam de ganduri si amintiri.

Mi-e dor sa nu stiu cat e ceasul, sa nu existe laptop, telefon, internet… Sa ma bucur de timp si sa ma plang de plictiseala… La tara timpul sta in loc. Si acum de m-as intoarce intr-o scurta vizita, as gasi aceeasi poarta albastra din lemn, putin scorojita.. Aceiasi bunici, acelasi drum, acelasi miros de tara, de simplitate…

Mi-as dori sa traiesc simplu, intr-o casa uitata de lume, sa lucrez o gradina, sa gatesc si sa coc cu ce am pe langa casa.. Seara sa ma bucur de carti, de liniste si de-un ceai din plante culese de pe camp.. Mi-as dori sa traim simplu, cu doi-trei copii jucandu-se cat e ziua de lunga, sa-i vad ca se bucura de lucrurile marunte..

Probabil e doar un dor, care se va vindeca odata cu timpul, ca toate dorurile care ne apuca-n viata. Un dor care nu se vrea uitat si traieste-n sufletul meu, iesind la iveala doar atunci cand nu-mi mai aud gandurile intr-un oras zgomotos. Un dor nebun, doar al meu.

P.S. Sunt convinsa ca mama va fi nespus de incantata sa gaseasca aceste cuvinte in gandurile mele.

P.P.S. Voi ce doruri aveti?

Au trecut pe aici:↓

Eliza Raluca